THE LAST DAYS ON MARS

        Este vorba despre o misiune de şase luni încheiate petrecute pe planeta roşie. Când mai aveau cam 18-19 ore până la părăsirea planetei cu totul, o anumită persoană mai secretoasă de felul ei, cere permisiunea de un ultim tur prin atmosfera marţiană sub pretextul reparării unui senzor defect la ultima numărătoare. Zis şi făcut. Se îmbarcă omul pe un rover electric şi-i dă bătaie, alături de un companion pe celălalt loc al vehiculului.
        Ajuns la destinaţia căutată se duce într-un anumit loc şi recoltează probe cu grămada. Apoi roca mrţiană se surpă exact sub el şi din grota căscată se ridică un strat gros de abur. Cam ăsta este evenimentul major care avea să schimbe cursul ulterior al evenimentelor. Cavitatea conţinea un microorganism perfect dezvoltat şi adaptat atmosferei ostile a planetei. Un microorganism la fel de ostil, bineînţeles.
        După o serie de bâlbe şi ezitări ale comandantului misiunii pus în postura încâlcită de a pierde un om, membrii misiunii se răspândesc prin toate părţile (cu îndatoriri precise) şi la locul spărtiurii rămâne unul singur. Tipii se întorc după o oră şi la faţa locului nu mai găsesc pe nimeni. Acum urmează panica. Sunt atacaţi de proprii oameni, întorşi din moarte ca... zombi! Nici mai mult, nici mai puţin. Zombi! Fir-ar să fie, mi-am zis, nu se poate, altceva n-au găsit producătorii? Tocmai zombalăi. Şi spaţiali pe deasupra....
        Urmăresc filmul un pic nedumerit. Dar la o privire brusc atentă, firul epic se desfăşoară logic, scenele sunt destul de elaborate, ritmul pare destul de trepidant. Un film bun, până la urmă. Şi bineînţeles, nimeni n-ar scăpare ca-n orice film cu zombi. Pur şi simplu nu poţi tunde o persoană deja tunsă, nu?
        Trecând cu atenţie peste scenele de panică autentică sugerate de peliculă, de ambientul total vrăjmaş cu care se luptă eroii şi cu lipsa întăririlor precum şi a subţierii efectivului respirăcios, nu mă pot abţine să nu remarc înalta calitate a profesioniştilor care au realizat filmul. Felicitări!
        Nota opt.

HELIX, un serial aparte.

        Aşadar, după doar două episoade, mă întorc la tabla de scris cu un nou avânt. Cine este Helix? Sau ce? E foarte probabil să fie vorba de spirala genetică a oricărei celule. Şi dealtfel este exact ceea ce tratează serialul. Iată plotul:
        Într-o bază polară se declanşează o alertă de grad sporit la adresa sănătăţii mondiale. Deşi cam seamănă cu anticul (şi deloc plictisitorul) The Thing (varianta veche), reuşesc să mă transpun în intriga filmului şi să trăiesc odată cu personajele imaginea apocaliptică în care ele se dezvoltă. Baza  e alcătuită pe mai multe nivele stratificate, cu sute de angajaţi şi toţi doctori. Dintre toţi, unul pune la punct dezvoltarea unui excipient extrem de virulent (secret desigur) şi fatalitatea face ca el să-i fie prima victimă.
        Încă nu ştim dacă tragicul eveniment a fost cumva intenţionat sau nu.
        Serialul promite mult, chiar un punct de lansare a unui Armaggedon epopeic. Nu lipsesc nici intrigile între personaje, nici frustrările lor şi nici cafteala necesară oricărui film bun.
        Aştept cu nerăbdare continuarea.