vineri, 26 septembrie 2014

KITE

          Acţiunea este situată undeva în viitorul nu foarte îndepărtat, unde decăderea bruscă a corporaţiilor a atras instabilitatea statului ca un întreg şi a securitaţii sale ca un corolar. De unde bineînţeles haosul şi debandada rezultată pe cale juridică. Partea distopică este prezentă în mici detalii şi este accentuată printre altele prin peisajul distrus şi scorojit prin care se plimbă eroii. Practic totul pare mai dezolant, mai înegrit şi mai alb-negru. De menţionat este faptul că în distribuţie apare şi Samuel L. Jackson.
          Personajul principal se numeşte Sawa şi este o adolescentă crescută fără părinţi, la mila unui poliţist (Samuel L jackson), antrenată să ucidă infractori pe bandă rulantă, în aşteptarea jackpotului. Ucigaşul părinţilor ei. Suferă de o dependenţă curioasă de uitare, alimentată de un amplificator chimic (servit la intervale constante de timp).
          Şi acum se declanşează acţiunea. Din aproape în aproape şi din omor în omor, Sawa se apropie periculos de mult de Emir, tipul care i-a ucis familia cu aproximativ şapte-opt ani înainte (nu există nici o referinţă temporală, sau poate că n-am receptat-o) şi pare că scopul vieţii ei e să ajungă în faţa lui fără doar şi poate. E atât de înfocată, încât începe să facă greşeli. Lasă în urmă martori capabili s-o identifice. Karl (poliţistul) este lovit de pandalii din ce în ce mai des datorită încercărilor sale tot mai anevoioase de curăţare a scenei crimelor.
          Când totul o ia razna şi traiectul adolescentei devine de-a dreptul confuz şi patetic, atunci absolut din întâmplare dă nas în nas cu însuşi Emir care nu pare să-şi aducă aminte de crima comisă cu ceva timp în urmă. Reuşeşte să răstoarne sorţii şi uimitor, chiar în final îl şi omoară.
          Povestea nu se sfârşeşte aici. Emir se pare că fusese o poveste lungă, plantată în mintea ei distrusă şi haotică şi astfel s-a putut face complice la un traiect criminal pentru interesele altuia.
          Actriţa Sawei reuşeşte episodic să dea câte un exemplu despre cum nu trebuie să joace o actriţă în rol de adolescentă, dar filmul compensează cu jocul ireproşabil al lui Samuel l. Jackson. Nota opt. Trebuie văzut!

luni, 8 septembrie 2014

7500

          Filmul face parte din familia unui gen mai puţin folosit, un thriller combinat cu un horror de circumstanţă, în care acţiunea e uneori depăşită de atmosfera intenţionat încărcată şi deseori dozată un pic cam exagerat. În speranţa că lungimea discursului meu nu v-a afectat foarte tare curiozitatea, am să trec la prezentarea propriu-zisă a naraţiunii.
          Tărăşenia începe prin îmbarcarea unei populaţii pestriţe într-un avion pe ruta Haneda-Tokyo şi procesul în sine de prezentare a actorilor durează chiar un pic mai mult decât e necesar. După aproximativ douăzeci de minute lungi în care asistăm la o epopee de peripliăuri personale, intrebări cu răspuns deghizat, altele fără răspuns sau simple autocompătimiri, după douzeci de minute spuneam, apare şi primul deces. Acesta este făcut după toate canoanele, un pic ciudat, un pic artificial, în sfârşit ne trezeste atenţia. Din acest punct încolo, pasegerii încet-încet dispar, fiecare având eventual o puternică justificare în faţa auditoriului. Eroii explorează toate variantele posibile legate de împuţinarea călătorilor, dar evident că nu ajung la nici un rezultat notabil.
           În final, aflăm cum toată lumea a murit prin depresurizare într-un moment anterior oricăror evenimente ulterioare. Toate acţiunile fac parte din zbuciumul fantomelor de regăsire individuală, conform unei legende japoneze al cărul text pică drept justificare şi nucleu pentru ţesătura scenariului, fără legătură desigur cu tragedia generală la care asistăm. Avionul e de-acum pe pilot automat şi în curând va ateriza forţat în ocean...
           Nota şapte pentru inteligenţa scenariului, nefructificat în totalitate din păcate...

duminică, 17 august 2014

APPLESEED ALPHA

          S-o luăm în ordine. Am vizionat un film cu mare potenţial, dar oarecum întrerupt, aşa-mi dă impresia. Este o peliculă făcută migălos, la mare artă, cu personaje generate electronic, aducând întrucâtva cu tulburătorul Final Fantasy (the movie). Acţiunea nu e chiar magnifică, dar promite ceva enterteinment. Iată despre ce vorbesc:
          Personaje: Deunan, o drăguţă domnişoară în costum de luptă, companionul său Briarius, un cyborg din generaţia de aur care pe vremuri oferea un spectacol de viteză de-a dreptul letal, Două Coarne, un delicvent aflat la conducerea oraşului New York (deasemenea cyborg) şi o mulţime de feţe tranzitorii şi fără importanţă aflate în slujba susnumitului escroc, Peisajul prin care se mişcă eroii noştri este unul dezolant, numai dărâmături şi bări metalice contorsionate, rodul ultmului război nuclear.
        Prima parte a peliculei este un pic trenantă, plictisitoare chiar, salvată pe alocuri de câteva scene de luptă la care sunt părtaşi Deunan şi Briarius. Aici aflăm de existenţa unui alt om aflat în slujba lui Două Coarne. Ca o concluzie, proporţia de umani/cyborgi este clar în favoarea ultimei categorii.
          În partea a doua, găsesc printr-o întâmplare doi călători, supravieţuitori ai unui atentat de-al roboţilor (flagrant asemănători cu ambulatorii imperiali din Star Wars) cu care se însoţesc în scopul simplu de supravieţuire. Cei doi oaspeţi aveau desigur agenda lor şi au încercat bineînţeles să-i atragă pe eroii noştri de partea lor. Şi uita aşa se produce o busculadă de interese din care reiese că misiunea călătorilor pare mai importantă (!) decât a lor.
          Şi uite aşa pornesc toţi la drum într-un Hummer. De parcă mai erau disponibile niscava resurse de motorină să zicem cincisprezece ani mai târziu după război. Dar n-are importanţă. Pe drum sunt vânaţi de către un nou soi de cyborgi, ceva mai curaţi şi chiar mai sclipitori, aş îndrăzni. Şi aşa se înghesuie toate personajele enumerate mai sus într-un singur buncăr care adăposteşte arma ultimă. Un soi de mamă a tuturor armelor. Bineînţeles că nu e clar de ce a stat atâta timp nefolosită, sau cum de a rezistat hangarul neprădat. Dar în fine. Cea mai periculoasă armă se dovedeşte a fi (ţineţi-vă bine!) un robot arahnoid gigantic cu deplasare pedestră. Wow! Nici măcar o navă! Un păianjen mare, mare de tot, dezamăgitor de uşor de doborât...
          Poate sunt sentimental, dar filmul îmi aduce aminte de povestea suavă din imposibilul mediu al umbrelor din Final Fantasy. Şi tare am mai aşteptat vreo asociere sau o idee oarecum conexă...
          Nota şapte. Doar pentru munca fără odihnă a echipei de creatori ai filmului. Vedeţi-l!

duminică, 8 iunie 2014

Goodbye World

          Un individ dezgustat de viaţă, hotăreşte pradă unui gest nebunesc să-şi abandoneze prietenii, să-şi vândă compania şi să se retragă la ţară împreună cu familia. Toate bune şi frumoase, dar undeva în imediata vecinătate se pune de-o apocalipsă pe bune şi autorul ei, Lev Berkowitz este pe punctul de a se sinucide. Ca urmare, toate mobilele trimit un singur mesaj, cu un virus multiplicat la nesfârşit cu conţinutul Adio Lume, de unde şi numele peliculei. În plot este amestecată şi o soţie de senator filmată în timp ce-şi înşela soţul, incapabilă să-şi reia viaţa de unde o lăsase şi să-şi găsească un amărât de job la stat. Lev apare în convorbirea ei privată ca o ultimă îndatorire şi în timp ce autorităţile se dau de ceasul morţii să-l găsească pe Bekowitz, acesta se refugiază la ţară, unde-l găseste soţia senatorului. În cercul prieteniei mai intră şi un predicator cu narcomana lui prietenă precum şi fostul partener cu soţia.
          Introducerea fiind făcută, trecem la miezul problemei. Nu durează mult pânî apar primele semne de descompunere socială, primele transmisii ale preşedintelui, primele reacţii la evenimente şi primele detaşamente ale Gărzii Naţionale dislocate oriunde părea necesar. Cum situaţia avea prostul obicei să persiste, mica lor comunitate a luat hotărârea aspră a reaţionalizării tuturor produselor de primă necesitate. Ar fi mers ca pe roate dacă nu se rătăceau prin zonă doi soldaţi ai Gărzii Naţionale care puseseră deja ochii pe amplasamentul ideal al casei. Abia au reuşit să scape. Şi o dată cu evenimentul acesta au început să apară fricţiuni între membrii comunităţii, iniţial timide, apoi tot mai accentuate. Când situaţia ameninţa să devină de-a dreptul explozivă, gestul dramatic al soţiei de senator de a-l împuşca pe unul dintre soldaţi aduc lucrurile pe porţiunea lor firească.
          Filmul este categoric sensibil. Fiecare are o justificare în spatele oricărei atitudini. Fiecare încearcă să scape de situaţie, dar se vede nevoit s-o ducă în spate scâşnind. 
           Nota opt.

marți, 13 mai 2014

TRANSCENDECE

          Povestea debutează în principal printr-un atac al tuturor laboratoarelor aflate în căutarea marii promisiuni a IA (artificial inteligence). Dr. Will Caster (Johny Depp) este împuşcat chiar în faţa soţiei sale, Evelyn Caster, la numai (presupun) o singură zi după atacul terorist. Făptaşul îşi întroduce apoi ţeava în gură şi cu asta, gata. În mod incredibil Will scapă cu doar o zgârietură. Însă zgârietura e contaminată cu poloniu, celebrul material radioactiv.
          Nu ştiu dacă rana a fost administrată doar ca să prelungească agonia personajului, sau i-a dat scenaristului timp să-şi desăvârşească planul de implementare a personalităţii lui Will în conştiinţa pură a IA-ului. Oricum, experimentul a fost dus la bin sfârşit. Şi a reuşit.
        Acum fiind în stare virtuală, Will a avut nevoie de extindere şi de incomparabil mai multă putere de compilare decât oricare alt precedent din ierarhia încercărilor de până atunci. Treptat, persoanele care l-au înconjurat până atunci n-au mai avut încredere în el. Au devenit suspicioşi. Mai ales că fostul om de ştiinţă a deschis public un program de ajutor al oamenilor aflaţi în stadiul terminal al diverselor boli. Au presupus desigur că-şi construia propria armată. Şi şi-au exprimat public angoasele. Printre ei şi Joseph (Morgan Freeman) care a devenit un apărător înfocat al drepturilor oamenilor.
           Una peste alta, tipii chiar au încercat să-l distrugă pe baza unei simple prezumţii. Au folosit tot ce se putea. Arme uşoare, maşini blindate, chiar şi tunuri. După ce le-au folosit, peisajul plin de cratere s-a refăcut în viteză, graţie proprietăţilor mediului introduse de Will. Vederea acesui lucru chiar i-au spriat. Până şi cei mai sceptici indivizi au ajuns la concluzia că e cazul să-l oprească. S-au hotărât în mod ofensiv să adopte soluţia unui virus informatic.
          Nu mi-e foarte clar cum au reuşit să-l transmită pe altă cale decât cea strict de procesare, cum Evelyn a fost injectată cu virusul (!) care era clar informatic, deci existent doar la nivel conceptual, nu fizic. Cum Will a reuşit să se recompună (din ce material, că doar cel biologic era deja ulcele) şi în ultimă instanţă cum s-au transferat în grădina privată şi evident cum de ştia colaboratorul lui cel mai apropiat de treaba asta. Că doar nu fusese de faţă!
           Nota şapte, pentru frumuseţe. Pentru sensibilitatea cu care filmul a demolat arhetipurile urii.

luni, 5 mai 2014

THE MACHINE

        Acţiunea se petrece undeva într-un viitor puţin probabil în care cursa înarmărilor se dă între doi protagonişti nefireşti: China şi Marea Britanie. Fiecare dintre cele două superputeri caută cu obstinaţie inflenţă prin comunitatea internaţională pentru a-şi desăvârşi războaiele pre-existente pe niveluri absolut noi, acolo unde puţini au avut curaj. Tărâmul inteligenţei artificiale. Posibilitatea de a creea o supermaşină, adică un Terminator proaspăt ieşit din forjă şi de pe liniile de fabricaţie.
        Zis şi făcut. O echipă de tocilari în vârstă se află în căutarea unui tip de programare specială, ceva care poate aduce ca rezultat final un comportament specific uman în detrimentul celei a unei maşini. Este vizată o tânâră pretendentă şi i se acordă şansa unei colaborări reale. Bineînţels că acceptă. Apoi moare nu după mult timp ca victimă colaterală a spionajului economic.Şi după modelul cum se aranjau neuronii în mintea ei, e confecţionat primul prototip. Bineînţeles, o femeie.
        Trec hălci întregi de film suprarealist până să ne prindem că adevăratul şef nu prea avea chef de conversaţii inofensive pe facebook şi trece la inevitabilul pas următor. O pune să omoare pe cineva. Şi aceasta refuză, momentan. Deşi ştim cu toţii că refuzul e o mică bătălie pierdută.
        Între timp, eroul masculin tot dispare, mânat de urgenţe familiale şi lasă progenitura la mila unor tipi avizi de experiment la modul de combat-training. Filmul se termină oarecum previzibil (cu explozia bazei) şi maestrul care o ia de braţ pe reuşita lui creatură la o plimbare pe plajă ca să urmărească, nici mai mult nici mai puţin decât un spectaculos răsărit de soare.
        Trecând peste scenele lungite la capătul răbdării, peste naivităţile dulci-acrişoare ale actriţei sugerate obsesiv de către regizor şi de complexul Skylab-Terminator-Sfârşitul lumii, povestea este una de dragoste veritabilă şi sinceră. Nota şapte virgulă cinci.
        
        
             

joi, 24 aprilie 2014

SNOWPIERCER

          În iulie 2014 omenirea constată că macroclimatul planetar are de suferit din cauza încălzirii globale aşa că decide să intervină .În aer se dispersează mari cantităţi de CW7, un răspuns eficace la problemă. Rezultatul? O masivă glaciaţiune care are ca rezultat distrugerea viaţii la nivel global. Ultima redută umană se găseşte încartiruită într-o garnitură de tren aflată în perpetuă mişcare de-a lungul unui traseu care străbate uscatul de la un cap la celălalt în lungime totală de aproape 500.000 de kilometri.
          În vagonul ultim, plin cu oameni nespălaţi şi veşnic sufocaţi de suprapopulare are loc o răzmeriţă împotriva autorităţii trenului. Un tip iese atunci în relief ca un adevărat conducător, cu un plan de arondare silită a locomotivei şi a tuturor coabitanţilor ei. După ce guvernul reprezentat de tipi bine spălaţi ţine un discurs despre măreţia Trenului şi dedau la pedepsirea unui părinte disperat căruia îi fusese luat copilul în mod silnic de către autorităţi, ei bine, atunci îşi declanşează revoluţia. Unul după altul, vagoanele cad la mila carismaticului Curtis. Victorii însângerate. Încet-încet, în vârtejul luptelor distingem cum lumea e mai aerisită, mai curată, ba chiar pe la jumătatea trenului întâlnim pasagerii de clasa întâi şi deci până la aristocraţi şi la ultimul ocupant, cel mai important, nu mai e decât un bobârnac.
          Una peste alta, autorii filmului au făcut o treabă colosală filmând cu aşa acurateţe scenele de luptă pe spaţii mici, cu ferocitatea şi neîndurarea lor. Finalul e cumva de aşteptat la evoluţia relativă a evenimentelor. Deşi este unul în care toţi pierd, există o oarecare şansă de mântuire. Personal, finalurile cusute la două ace mi se par cele mai valide. Nota nouă. Cu felicitări.

vineri, 28 martie 2014

GRUDGE  MATCH
       
        În ciuda faptului că filmul n-are nimic science-fiction în el şi nici fantasy, ei bine, e impresionant. E vorba de doi tipi trecuţi bine de tinereţe şi tributari unei animozităţi la fel de vechi care se-ntâlnesc după un număr rotunjor de ani să-şi dispute meciul lor de box imposibil dealtfel de reeditat. Primul este Kid (Robert De Niro) care nu poate să-şi ierte neatenţia care a stat la temelia înfrângerii sale cu 30 de ani mai devreme, iar al doilea, Sharp (Sylvester Stallone) retras în plină glorie din activitatea competiţională complet deziluzionat de mătrăguna servită de viaţă. Tartorele se dovedeşte a fi o femeie frumoasă încurcată cumva accidental cu amândoi în vremea gloriei lor trecute (Kim Bassinger). Pe unul l-a făcut mai slab, iar pe celălalt l-a umplut de ură. Reţetă infailibilă pentru distrugere în general.
       Filmul nu rezidă atât în pregătirea protagoniştilor pentru viitorul meci, cât evoluţia pe care o acced în acceptarea condiţiei fiecăruia ca viitor perdant în meciul cu viaţa. Fiecare are ceva de demonstrat, fiecare se consideră indrituit să-şi ia ceva de la destin şi toată lumea consideră asta mai mult sau mai puţin justificabil. Momentul de bâlbă al femeii s-a lăsat cu urmaşi. Deşi-l iubea pe unul, s-a încurcat cu adversarul lui doar ca să-i facă-n ciudă. Motivul e unul transparent şi lesne de ghicit pe care n-o să-l divulg în rândurile de faţă.
        Una peste alta, merită văzut, chiar şi pentru distribuţie. Nu în fiecare zi îl vezi pe Sly alături de De Niro! Un film jucat absolut magistral cu naturaleţea şi talentul cumulat al celor doi giganţi.

luni, 10 februarie 2014

Black.Water.Vampire

        Închipuiţi-vă o acţiune palpitantă pe care o aştepţi de foarte multă vreme şi care încet-încet capătă contur. O aventură cum nu e alta. Aventura vieţii.
        O adolescentă face un documentar despre ucigaşul local şi scărmănând prin gunoaiele în straturi a vreo patruzeci de ani de poveste năucitoare şi repetitivă se hotărăşte să facă o mică excursie cu prietenii prin pădurile Black Water Woods în căutarea ultimului loc în care s-a găsit ultima victimă. În mod intuitiv, Danielle (eroina principală) nu crede că Raymond (cel acuzat) poate fi vinovat în vreun fel. Prea multe indicii contrazic ipoteza. Unde mai pui că sentinţa letală a acuzatului se apropie de termenul fatidic.
        Pornesc aşadar la drum pe 21 decembrie, ziua echinocţiului. Iarnă, zăpadă, nămeţi. Cumva impropriu unei escapade. Ea împreună cu Andreea şi Rob au angajat un film maker de pe intrenet, un personaj facil şi comunicativ şi peste toate profesionist. După ceva bâlbâieli prin zonă şi ceva eforturi fizice plus un kilogram de adrenalină legat de o misterioasă propietară aflată subit la zeci de kilometri de locul unde o lăsaseră, aceştia ajung în sfârşit. Tocmai atunci se remarcă dispariţia lui Rob, astmaticul şi temătorul Rob. Nu apucă să se bucure de locaţie, căci sunt nevoiţi să purceadă în căutarea lui. Din punctul acesta lucrurile se precipită. Dispar rând pe rând câte un membru al echipei, pradă facilă a unor creaturi supranaturale pe care îndrăznesc să cred că sunt vampiri. Adică un soi hidos de hibrid între om şi liliac. Pe bune.
         Scapă doar un singur personaj, Danielle. Cu menţiunea că este însămânţată de creaturi, în ciuda oamenilor care se arată suspect de binevoitori cu hibrizii. Notă doar pentru atmosferă: şapte. Putea fi mai mult, dar nu ştiu cum se face că tinereii s-au pierdut cu firea şi n-au încercat nici măcar o dată să mătrăşească una din chestiile alea, aşa cum îi stă bine tuşei de agresivităte latentă a oamenilor obişnuiţi. Păcat.

duminică, 9 februarie 2014

CODE RED

        Când în sfârşit credeam că n-o să întâlnesc prea curând vreun film despre spaima zombilor, Code Red mă contrazice. Încă din start îmi livrează o poveste (destul de viabilă) cu măsurile disperate ale lui Stalin de a recuceri Stalingradul cu orice preţ şi câmpurile de petrol anexate, fapt care-i dădeau posibilitatea continuarii campaniei împotriva Germaniei hitleriste. Sunt prezentate faze de război cu un pronunţat accent de veridicitate, expuse prin punctul de vedere al unul soldat al Wemachtului, ultimul supravieţuitor al ostilităţilor din partea aceea a oraşului. El surprinde lansarea din avion al unei încărcături letale de gaz de luptă pro-zombi, făcut (se spune) de armata roşie. Suspect e cum de şi-a dat seama soldăţelul că gazul nu-i chiar un conţinut de aerosoli şi şi-a pus preventiv masca de gaze.
        În zilele noastre surprindem o discuţie pe marginea jurnalului soldatului care a surprins lansarea contaminantei încărcături, discuţie purtată între doi mahări americani cu un insolit accent est-european. Aceştia pun la punct un plan de insinuare a unui agent militar pe teritoriul Bulgariei (!) şi bineînţeles de clarificare a acestei spinoase probleme. Zis şi fîcut. Se prezintă căpitanul John McGahey, i se face instructajul, apoi pleacă la depozitul incriminat, relicvă a celui de-al doilea război mondial, în care sunt păstrate echipamente vechi de 80 de ani şi printre ele, posibil gazul de poveste.
        Bineînţeles că lucrurile o iau razna. Colonelul corupt al armatei bulgare se dă de casul morţii să facă să dispară elementele incriminatorii, recurgând în final la o explozie de poveste a depozitului, zugrăvit cu aceelaşi aer veridic, desigur. Începe alergătura browniană prin oraşul bântuit de-acum cu feţe livide şi ochi supranormaţi în căutarea puştoaicei unei doctoriţe despărţite de mama ei în momentul evacuării generale în buncăre. Şi ştiţi cum se-ntâmplă. Doi-trei tipi cu arme semiautomate contra unei armate terifiante de zombalăi dezlănţuiţi. Finalul seamănă prea mult cu Resident Evil că să evit enunţarea lui. Un pod, o barieră şi absolut zero şanse de penetrare a obstacolului. Doar un miracol mai poate salva eroii noştri de gloanţe.
        Filmul surprinde desfăşurarea logică a unei poveşti cu aromă de realism, lucru pe care-l consider deosebit de atractiv în climatul de neverosimilităţi cu care ne-au întoxicat producătorii de film în ultima vreme. Nota opt.

miercuri, 15 ianuarie 2014

THE LAST DAYS ON MARS

        Este vorba despre o misiune de şase luni încheiate petrecute pe planeta roşie. Când mai aveau cam 18-19 ore până la părăsirea planetei cu totul, o anumită persoană mai secretoasă de felul ei, cere permisiunea de un ultim tur prin atmosfera marţiană sub pretextul reparării unui senzor defect la ultima numărătoare. Zis şi făcut. Se îmbarcă omul pe un rover electric şi-i dă bătaie, alături de un companion pe celălalt loc al vehiculului.
        Ajuns la destinaţia căutată se duce într-un anumit loc şi recoltează probe cu grămada. Apoi roca mrţiană se surpă exact sub el şi din grota căscată se ridică un strat gros de abur. Cam ăsta este evenimentul major care avea să schimbe cursul ulterior al evenimentelor. Cavitatea conţinea un microorganism perfect dezvoltat şi adaptat atmosferei ostile a planetei. Un microorganism la fel de ostil, bineînţeles.
        După o serie de bâlbe şi ezitări ale comandantului misiunii pus în postura încâlcită de a pierde un om, membrii misiunii se răspândesc prin toate părţile (cu îndatoriri precise) şi la locul spărtiurii rămâne unul singur. Tipii se întorc după o oră şi la faţa locului nu mai găsesc pe nimeni. Acum urmează panica. Sunt atacaţi de proprii oameni, întorşi din moarte ca... zombi! Nici mai mult, nici mai puţin. Zombi! Fir-ar să fie, mi-am zis, nu se poate, altceva n-au găsit producătorii? Tocmai zombalăi. Şi spaţiali pe deasupra....
        Urmăresc filmul un pic nedumerit. Dar la o privire brusc atentă, firul epic se desfăşoară logic, scenele sunt destul de elaborate, ritmul pare destul de trepidant. Un film bun, până la urmă. Şi bineînţeles, nimeni n-ar scăpare ca-n orice film cu zombi. Pur şi simplu nu poţi tunde o persoană deja tunsă, nu?
        Trecând cu atenţie peste scenele de panică autentică sugerate de peliculă, de ambientul total vrăjmaş cu care se luptă eroii şi cu lipsa întăririlor precum şi a subţierii efectivului respirăcios, nu mă pot abţine să nu remarc înalta calitate a profesioniştilor care au realizat filmul. Felicitări!
        Nota opt.

luni, 13 ianuarie 2014

HELIX, un serial aparte.

        Aşadar, după doar două episoade, mă întorc la tabla de scris cu un nou avânt. Cine este Helix? Sau ce? E foarte probabil să fie vorba de spirala genetică a oricărei celule. Şi dealtfel este exact ceea ce tratează serialul. Iată plotul:
        Într-o bază polară se declanşează o alertă de grad sporit la adresa sănătăţii mondiale. Deşi cam seamănă cu anticul (şi deloc plictisitorul) The Thing (varianta veche), reuşesc să mă transpun în intriga filmului şi să trăiesc odată cu personajele imaginea apocaliptică în care ele se dezvoltă. Baza  e alcătuită pe mai multe nivele stratificate, cu sute de angajaţi şi toţi doctori. Dintre toţi, unul pune la punct dezvoltarea unui excipient extrem de virulent (secret desigur) şi fatalitatea face ca el să-i fie prima victimă.
        Încă nu ştim dacă tragicul eveniment a fost cumva intenţionat sau nu.
        Serialul promite mult, chiar un punct de lansare a unui Armaggedon epopeic. Nu lipsesc nici intrigile între personaje, nici frustrările lor şi nici cafteala necesară oricărui film bun.
        Aştept cu nerăbdare continuarea.