TRANSCENDECE

          Povestea debutează în principal printr-un atac al tuturor laboratoarelor aflate în căutarea marii promisiuni a IA (artificial inteligence). Dr. Will Caster (Johny Depp) este împuşcat chiar în faţa soţiei sale, Evelyn Caster, la numai (presupun) o singură zi după atacul terorist. Făptaşul îşi întroduce apoi ţeava în gură şi cu asta, gata. În mod incredibil Will scapă cu doar o zgârietură. Însă zgârietura e contaminată cu poloniu, celebrul material radioactiv.

          Nu ştiu dacă rana a fost administrată doar ca să prelungească agonia personajului, sau i-a dat scenaristului timp să-şi desăvârşească planul de implementare a personalităţii lui Will în conştiinţa pură a IA-ului. Oricum, experimentul a fost dus la bin sfârşit. Şi a reuşit.

        Acum fiind în stare virtuală, Will a avut nevoie de extindere şi de incomparabil mai multă putere de compilare decât oricare alt precedent din ierarhia încercărilor de până atunci. Treptat, persoanele care l-au înconjurat până atunci n-au mai avut încredere în el. Au devenit suspicioşi. Mai ales că fostul om de ştiinţă a deschis public un program de ajutor al oamenilor aflaţi în stadiul terminal al diverselor boli. Au presupus desigur că-şi construia propria armată. Şi şi-au exprimat public angoasele. Printre ei şi Joseph (Morgan Freeman) care a devenit un apărător înfocat al drepturilor oamenilor.

           Una peste alta, tipii chiar au încercat să-l distrugă pe baza unei simple prezumţii. Au folosit tot ce se putea. Arme uşoare, maşini blindate, chiar şi tunuri. După ce le-au folosit, peisajul plin de cratere s-a refăcut în viteză, graţie proprietăţilor mediului introduse de Will. Vederea acesui lucru chiar i-au spriat. Până şi cei mai sceptici indivizi au ajuns la concluzia că e cazul să-l oprească. S-au hotărât în mod ofensiv să adopte soluţia unui virus informatic.

          Nu mi-e foarte clar cum au reuşit să-l transmită pe altă cale decât cea strict de procesare, cum Evelyn a fost injectată cu virusul (!) care era clar informatic, deci existent doar la nivel conceptual, nu fizic. Cum Will a reuşit să se recompună (din ce material, că doar cel biologic era deja ulcele) şi în ultimă instanţă cum s-au transferat în grădina privată şi evident cum de ştia colaboratorul lui cel mai apropiat de treaba asta. Că doar nu fusese de faţă!

           Nota şapte, pentru frumuseţe. Pentru sensibilitatea cu care filmul a demolat arhetipurile urii.

THE MACHINE

        Acţiunea se petrece undeva într-un viitor puţin probabil în care cursa înarmărilor se dă între doi protagonişti nefireşti: China şi Marea Britanie. Fiecare dintre cele două superputeri caută cu obstinaţie inflenţă prin comunitatea internaţională pentru a-şi desăvârşi războaiele pre-existente pe niveluri absolut noi, acolo unde puţini au avut curaj. Tărâmul inteligenţei artificiale. Posibilitatea de a creea o supermaşină, adică un Terminator proaspăt ieşit din forjă şi de pe liniile de fabricaţie.

        Zis şi făcut. O echipă de tocilari în vârstă se află în căutarea unui tip de programare specială, ceva care poate aduce ca rezultat final un comportament specific uman în detrimentul celei a unei maşini. Este vizată o tânâră pretendentă şi i se acordă şansa unei colaborări reale. Bineînţels că acceptă. Apoi moare nu după mult timp ca victimă colaterală a spionajului economic.Şi după modelul cum se aranjau neuronii în mintea ei, e confecţionat primul prototip. Bineînţeles, o femeie.

        Trec hălci întregi de film suprarealist până să ne prindem că adevăratul şef nu prea avea chef de conversaţii inofensive pe facebook şi trece la inevitabilul pas următor. O pune să omoare pe cineva. Şi aceasta refuză, momentan. Deşi ştim cu toţii că refuzul e o mică bătălie pierdută.

        Între timp, eroul masculin tot dispare, mânat de urgenţe familiale şi lasă progenitura la mila unor tipi avizi de experiment la modul de combat-training. Filmul se termină oarecum previzibil (cu explozia bazei) şi maestrul care o ia de braţ pe reuşita lui creatură la o plimbare pe plajă ca să urmărească, nici mai mult nici mai puţin decât un spectaculos răsărit de soare.

        Trecând peste scenele lungite la capătul răbdării, peste naivităţile dulci-acrişoare ale actriţei sugerate obsesiv de către regizor şi de complexul Skylab-Terminator-Sfârşitul lumii, povestea este una de dragoste veritabilă şi sinceră. Nota şapte virgulă cinci.