PERCY JACKSON - SEA MONSTERS.
       
        Filmul urmăreşte epopeea fiului lui Poseidon pornit în căutarea celebrei Lâni De Aur folosite în tămăduirea Thaliei, moartă de ceva vreme şi devenită copac. Unul special însă. Cel care apără tabăra semizeilor de furiile descătuşate ale restului lumii. Înţelegem prin asta că restul universului este asediat de forţe obscure, deci prin urmare practic nimeni nu este în siguranţă. Cu excepţia taberei, desigur.
        Aşa. Numuitul Percy s-a hotărât să adune ceva trupeţi pentru marea călătorie. Găseşte un satir, o semizeiţă (a înţelepciunii) şi ceva neaşteptat, un frate ciclop. Între timp idilicul aşezământ este atacat de un taur Colchis, un bou periculos care-şi ascunde sub harnaşamentul de oţel, amalgamul modern de pârghii şi roţi dinţate, halucinant dealtfel. Îl învinge, desigur. Doar e personajul principal, nu? Oricum, în această misiune apare concurenţa sub forma fiicei zeului războiului, cu un alt satir (şi cu o trupă de zombi după cum avem să vedem mai târziu).
        Trec peste mări şi ţări, îl întâlnesc pe Hermes, încalecă pe un curios cal de mare, se bat parte-n parte cu advesarii care intenţionau să-l readucă la viaţă pe Cronos (utilizând proprietăţile vindecătoare ale Lânii de Aur) şi sunt înghiţiţi de Caribda, un soi uriaş de monstru marin deghizat într-un maelstrom nordic.
        Fură lâna de la un orbete de ciclop şi cad ca idioţii în capcana întinsă de formaţiunea pro-Cronos. Bătaie multă, gesturi eroice, Cronos care se ridică, Cronos care coboară apoi în mormânt şi uite aşa, o legendă se prefigurează din rămaşiţele altora.
        Filmul merită vizionat măcar pentru efectele speciale ca să nu mai vorbim de poveste. Îi acord un opt pentru linearitatea cu care gestionează relaţiile interumane. Nu răsare nicăieri un filon căt de căt de iubire pură. Doar colegialitate.